EPILOG

Calca resemnat pe strada plina de durere
Decis sa mearga inainte... etern
Calca apasat si far-a stii ce poate cere...
Acestui amor sculptat... modern

Isi aprinde tutunul... si fumul il inhiba pe moment
Asculta picaturile... stresante de apã
Si aculta si mai mult... si-ncepe a deveni dement
Calcand prin lichidul stupid ce inca il sapã

Se-mpiedica si cade... tutunul zburand in departare...
Dar nu mai are puterea de a se ridica
Crezand de-atatea ori in eliberare
Iubind juvenil... fiind ranit... si totusi ce credea ?

Lichidul mortal ii umple tesaturile... constant
Doreste sa stea si racoarea de moarte il ameteste...
Si ticaitul natural devine stresant
Incercand infantil... in final se trezeste...

De ce el ? De ce dintre atatia... doar el se sinucide
Pentru un ideal stupid... fumat in fiecare loc
Pentru atatea suflete proaste si insipide
Doar el stia... ca nu e doar un sarantoc...

De ce... ridicandu-se in genunchi... nu inima
Ci sufletul lui morbid inca il mai durea ?
Cumva atinse totusi minima
Unui sentiment pe care nu il prevestea ?

Imposibil...

Si totusi... de ce o simpla hartie imparte vieti...
Cumva sclavia are defapt in spate tot servitori ?
Si stai uneori... te-ntrebi daca regreti...
Ca n-ai citit tampeniile altor scriitori

In genunchi plangea... si un infant nebun radea...
Credea pesemne ca totusi viata e inca doar o joaca
Pacat de el... de prostul ce inca nu vedea
Durerea infernala ce in curand o sa-l stoarca...

Incult copil... stupid atat cat e dezgustator...
Si-acel copil era defapt un simplu vis... o amintire
A ceea ce avea sa fie ulterior...
Un tanar sentimental... pe asfalt... in nestire...

Si un sarut i-atinse tampla frivola... senina
Si ea era... spera ca va veni ... intr-un tarziu
Dar mangaierea ei deja nu-l mai alina
Caci ea e moarta... ramane acum... doar un sasiu

Si el urla... adanc... cu un ecou nebanuit de-asurzitor
Si-odata cu el si caini se-aduna in acelasi ragnet
Anarhic... obisnuit de pleonastic... devorator
Urmat injositor de eventualul traznet...

Lumina il orbeste... devine confuz dar nu-i mai pasã
De lumea jegoasa care isi bate joc
Si totusi... speranta frivola inca nu-l lasa
Sa plece de-aici... sa isi dea foc...

Defapt durerea nu prea-l interesa...
Un fizic atenuator de sentimente...
Mai degraba... in schimbul de idei... spera
Sa puna cap la cap macar unele segmente...

Si renunta...

Un pocnet asurzitor se auzi... pe strazile pustii
Printre blocurile ce parca serveau acestui resort
Si scurt ii venira in minte acele prostii
Ce l-au adus in final in acest stadiu... de mort

Si ultima imagine ce-i ramase in minte era ea...
Fata care il omorase fara a dori
Feminina prezenta ce parul ii despletea
Stangaci... atunci cand soarele nu se clintea... spre-a rasari

Si-asa ramase intr-o balta de sange..
Armonios intinsa pe pieptul sau
Simtind cum durerea din gaura se strange
Simtindu-se propriul lui calau...

Un tipat feminin... sever in felul lui matern
Si ea era din nou... cu lacrimi in ochi... cu parul despletit
Acelasi planset pe care-l stpanea atat de ferm...
Acum... in singura lui clipa... a rabufnit...

Si pata se dilua amestecata de sange si de planset
Deci... de iubire si de gandire... unite in final
Si rasul fetei deveni... piedut de orice zambet
In fata fostului prieten... amorezatul ei banal

Si ce stupid era el stand acolo jos...
Neputincios... crezand inca in iubirea lui febrila
Ce inca de cativa ani l-a ros
Calcandu-i constant placerea juvenila...

Si ea muri...

De ce ? Pentru ca el o omorâse...
Crezand prea mult in ea... iubind-o atat de cosmic...
Credea ca el era cel care râse
La sentimentul lui atat de comic...

Iubind atat de mult si in secret corpul...
De fapt... purul sentiment ce i se ascundea in interior
Se apleca razand acum spre mortul...
Ce nu mai avea acelasi pal rosu... surprinzator...

Salvarea lui venea acum cu fiecare strop de sange...
Gandea din nou prea mult dar in final...
Sclipirea lui uitata incepuse a se stinge
Realizand greseala... stupidul accident fatal

Clipise iar...

Si ea-i zambi... din spatele rimelului prelins
Si el sorbea incet din paharul deja crapat...
Si se-amuzau pe seama becului ce stins...
Nu-i mai orbea... lasandu-i visul inca cugetat

Si limba lui vroia s-articuleze ceva... doua cuvinte
Spuse demult doar din obisnuinta lui de-o seara
Si el credea ca ea nu-l simte...
Cum el se zbate in matca gandurilor ce devenea amarã

Ea il sorbea… precum perechea lui de buze din lichid…
Si el vedea inselaciunea presupusa din acea privire
Ce il privea miop… de parca el era un vid…
Si acea cautare optica… de-atata nesimtire

Si a plecat…

Mergand usor prin apa molcoma… ce inca ii manjea pantoful
Gandind diverse… gandind ce nu ar trebui sa creada
Vazand cum dupa insignifianta virgula… apostroful
Dadea un nou si vesel inteles acelui text... ce nimeni nu vroia sa vada

Si se-arunca...

Cazand in lacul plin de pesti si de poluare...
Dezvirginat de alti ca el... ce nu vroiau sa mai gandeasca
Simtea acum ce defapt stia ca-l doare...
Stupidul adevar ca n-avea cum sa mai pluteasca

Si-un urlet tacit vibra in bulele de aer...
Un urlet asemeni celui de pan-acum
Facandu-l sa para obisnuitul fraier
Ce-si arunca stupida viatã pe-o gura de tutun

Si el zambea privind-o cum se-neaca... atat de slaba in miscari
Radea nebun... orbit de bucuria sadica de a o omorî
Lasand-o singura... lipsita de suflari
Stia ca el vroia defapt doar a o doborî

Si se intoarse...

Lasand-o pe veci in lacul fara fund... fara povesti
Uitand-o acolo ca si in mintea lui... cretina
Uitand ca si povestile grecesti...
Cum el nu mai putea sa-si cante viata... sublima

Calcand pe iarba pe care o lungise indelungat...
Crezand ca vrea si altceva... de la o fata
Care de cand a vazut-o l-a indepartat...
Si-acum vroia inapoi viata ei fardatã.

Era prea fericit si iarasi isi aprinse un tutun
Dar se impiedica din nou de pragul acelei porti
Si se zbatea intre ratiune si animal ca un nebun
Cand vezi ce stii... dar nu poti sa socoti...

Suna la usa roasa de termite... de-a lungul timpului
Si ii raspunse in final tot el... mai tanar si nepasator...
Uitanduse umil in ochii fiului...
Care-l uitase... cu tot cu actul lui injositor...

Incerca a-i explica de ce a savarsit barbarul act...
Si se-auzea de parca in ecou... vorbindu-si iarasi fara sens
Vorbea nebun... cu lipsa frageda a vre-unui tact...
Impins de vant prin balta sangelui... treptat mai dens...

Plouand pe fata lui, zambea acum strangand batista...
Stiind ca pocnetul a fost propria-i carne spartã...
Simtind arsura cum il doare... simtind ca inima sista
Stia ca ea e-n singuranta... ca nu e moarta

Ea nici nu exista...

Scrisa de un prieten.. Adrian MLADIN.